Meniu
„A fost Ziua Poeziei. Sigur, poezia e ultima care ar avea nevoie de o zi internațională, în sensul în care poezia, dacă e autentică, scapă oricăror constrângeri, oricăror convenții. Dar coincidența (purtătoare de semnificație) a făcut ca exact pe 21 martie să deschid cărțile Liviei Roșca, 1+1 >2 și Ruj pe icoane.
Nu sunt niște cărți-cărămizi, sunt niște cărți imponderabile, cu titluri neobișnuite – poezia matematicii este poezia vieții, nu proza vieții, cum ar fi zis Mircea Nedelciu, e interesantă, ci poezia. Și urmele cosmetice ale unei smerenii care nu merge până la capăt apar nu pe oglindă, cum sună un clișeu, ci pe suflet.
Nu poți despărți cărțile astea gemene. Și când le așez pe masă, înainte de a le citi, tot împreună le văd. Și mă gândesc că poezia poate fi tristă și luminoasă în același timp, cum sunt cămășile albe ale dragostei”
de Mihaela Nicolae pe Bookhub.ro
„În camera cu diafilme am intrat cu ajutorul CD-ului care însoţeşte volumul de debut al Liviei Roşca, Ruj pe icoane. O voce de fată cuminte, care se opreşte în virgulă după fiecare vers, care desface biografia în felii ca pe o portocală. Nostalgie, melancolie, griuri şi rozuri se află pe diafilmele Liviei Roşca, iar faţă de aceste nuanţe, Robbie Williams cu al său Come undone (de unde sunt motto-urile) pare a fi colorat strident în negru şi roşu.
Grija de a nu duce nimic în extrem poate fi, în Ruj pe icoane, rezultatul discreţiei şi al empatiei faţă de fiecare întîmplare a lumii, amintită sau visată. Tot astfel, alăturarea aparent paradoxală trimite la o cunoaştere a ordinii lumii: „caut urme de ruj/ pe marginea cănii/ exact acolo să-mi lipesc buzele”, una care ţine de instinct, de logică sau de prezicere.”
de Mihaela Butnaru pe Bookhub.ro
„ Am purtat cartea Liviei Roșca, Ruj pe icoane, am pozat-o prin micuțul orășel, m-am înviorat și mângâiat în zilele grele cu ideea că asta este viața, că poate uneori norii trebuie tăiați de poeme ca apoi să-și găsească locul pe cer, au fost multe zile ploioase, am ajuns la Târnavă, am ținut cartea deasupra râului pe pod. M-am reapropiat de mine, de propria spiritualitate și chiar dacă pe icoane nu era ruj, am știut că multe femei nefericite au trecut pe acolo, doar ca să spună o poveste, atâtea povești dintre miile de povești din care mi-a fost dat să învăț. Livia își scrie povestea ca pe ultimul strigăt, o poveste sfâșietoare care te face să-ți spui: dar ce-i cumințenia la care am ajuns? Ce-i supunerea? Premiile pentru a deveni altceva decât sunt mă interesează? Livia pune problema trecerii femeii prin etape dificile, epuizante, supunerea este epuizantă, a deveni invizibilă devine epuizant. ”
de Gabriela Feceoru pe gabrielascrie.ro
Am ales să includ în maratonul meu de poezie contemporană feminină volumul Liviei Lucan-Arjoca – 1 + 1 > 2 – pentru că tema principală a acestuia este maternitatea și felul în care emoțiile dintre mamă și copii sau mamă și tată sunt de multe ori inegale, lucru despre care nu auzim prea multe în spațiul public, ca și cum aceea viață și dinamică ar fi un subiect tabu. Ei bine, am dat peste un volum de poezie revigorant, care discută creșterea copiilor cu sinceritate, eul liric abordând atât bucuria pe care un copil ți-o dă prin simplul fapt că există, cât și oboseala cu care orice mamă se confruntă.
ciobanuldeazi.ro
„ Este minunat faptul că aceste cărți ajung acum la un public nou, la tinerii interesați acum de poezie. Publicăm să fim citiți, să fim auziți, să-i ajutăm pe cei care sunt ca noi și să-i senzibilizăm pe cei diferiți de noi, să ne eliberăm de starea aceea a cărții și să mergem mai departe. Dar când o carte este reeeditată, deja ai trecut prin toate etaplele acestea și trăiești o bucurie detașată. Ești recunoscător pentru fiecare lectură, pentru faptul că circulă, sau că sunt frumoase. Este multă lumină în jurul acestor cărți pe care le iubesc mult. Și sunt foarte mândră de colaborarea cu Andreea Molocea, artista ilustratoare care mi-a împrumutat lucrările ”Sămânța” și ”Boom” pentru a deveni copertele acestor reeditări. Sunt niște ilustrații absolut minunate, care completează atât de bine mesajul cărții încât nici nu le mai pot precepe ca fiind lucrări de sine stătătoare, separat de poezia volumelor.”
Agenția de carte, Interviu, august 2022
„În urmă cu 8 ani am început alături de Andreea o călătorie foarte frumoasă prin lumile copilului meu mai mare, Andrei, care are acum 14 ani, o călătorie numită Km de aer.
În acele universuri prin care ne-am plimbat toți trei împreună, au apărut unele dintre primele ilustrații ale Andreei. O parte dintre ele nu au avut șansa să fie admirate și de alții, au rămas între noi pentru că Andreea este foarte exigentă și lucrează cu variante ale unei idei, până când simte că toate ilustrațiile se așază în aceeași emoție, ca niște mărgele pe care le recunoști că fac parte din același șirag. Mărturisesc, eu am păstrat toate fotografiile cu toate variantele pe care Andreea mi le-a trimis, și le iubesc pe toate. Este clar din ceea ce-ți spun că rezonez foarte bine cu imaginarul Andreei, cu felul în care ea se exprimă, și foarte important, îmi este familiar portofoliul ei de lucrări pe care îl accesez din când în când să-l admir.
Acum că am făcut istoricul afectiv al relației mele cu Andreea, încep și povestea ilustrațiilor de pe copertele reeditărilor volumelor mele de poezie. Pe coperta acestei ediții a reeditării volumului Ruj pe icoane se află ilustrația Sămânța, pe care Andreea a desenat-o inspirată de bobul de grâu. Este o imagine arhetipală, densă, compactă și am asociat-o imediat volumului meu care, pe lângă faptul că spune o poveste lirică a creșterii și transformării, conține și o lume diversă de portrete feminine, de arhetipuri ale feminității, de fapt: mama, Angela, Onica, studente, colege etc, toate, în fond, niște „semințe” plantate în volumul meu. Apoi, titlul volumului – Ruj pe icoane – este un avertisment că trebuie să ai răbdarea de a vedea dincolo de straturi succesive, iar ilustrația Andreei ascunde și arată în același timp. Maniera în care este desenat chipul din centrul ilustrației, vălul care cuprinde totul, sunt elemente care amintesc de icoanele bizantine. Mai mult, veți vedea în ilustrație o cală, floare care de-a lungul istoriei a fost considerată, în mod simbolic, floarea Fecioarei Maria sau asociată îngerului Bunei Vestiri. O prietenă mi-a zis că atunci când a văzut coperta, gândul a dus-o către sexul femeii. M-a bucurat mult că am ales atât de bine ilustrația!”
DLITE – Interviu, martie 2022
„În vara anului 2005 a fost un concurs de selecție la o tabără de creație care a avut loc la Râșca. Eu nu aveam legătură cu lumea literară, nici măcar nu am avut curiozitatea să mă interesez cine este Adrian Urmanov, care urma să fie coordonatorul atelierelor de scriere creativă. Pe mine mă interesa strict ca experiență. La facultatea mea de jurnalism, în anul acela, se discutase foarte mult despre Umberto Eco, care, printre altele, susținea și ateliere de scriere creativă. Din fericire, am fost selectată, dar nu am avut la finalul rezidenței un volum, pentru că eu atunci m-am apucat de scris. O parte dintre cei care au participat la rezidență aveau deja volumele gata, sau aproape gata și doar le-au cizelat împreună cu Adrian Urmanov. Prin urmare, eu am plecat din tabără cu 6‑7 texte pe care le-am scris acolo. La Vinea, au fost publicate destul de repede volumele rezultate din tabără. Întoarsă la ale mele, n-am mai scris, dar derulam în cap un film poetic. Și cînd am văzut concursul de la Cartea Românească am zis, „OK, asta este momentul, dacă nu îl scriu acum, sigur nu o mai fac!“. M-am așezat și am scris ce aveam deja în minte, am trimis manuscrisul și am uitat de el complet. Cînd m-a sunat doamna Mădălina Ghiu să îmi spună că am cîștigat, nu am înțeles ce îmi spunea, tot aveam impresia că este secretarea de la Facultate și că mă confunda cu altcineva. Știu că m‑am bucurat cu adevărat, cînd m-au sunat și m-au felicitat Andra Rotaru și Claudiu Komartin, fiindcă abia atunci am înțeles ce s-a întîmplat.
Uite, să spun din culise. Titlul Ruj pe icoane a fost ideea lui Claudiu. Pe vremea aceea se folosea un serviciu de instant message care aparțiea companiei Yahoo, iar id-ul meu era exact acesta, „rujpeicoane“. Și Claudiu mi-a zis că „id-ul ăsta de messenger este un titlu foarte bun pentru un volum de poezie“. Am fost de acord, așa că, într-un fel, am avut întîi titlul și apoi volumul.” – un Cristian, martie 2022.
OBSERVATOR CULTURAL – Interviu, martie 2022
În 2006, am debutat cu volumul de poezie Ruj pe icoane, Editura Cartea Românească. Volumul a fost premiat în anul urmator cu majoritatea premiilor literare pentru debut, de la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut, 2007, până la premii locale.
Rememorând, îmi dau seama că nu aveam niciun fel de aşteptări legate de promovarea şi vizibilitatea cărţii, că tot zumzetul care s-a produs în jurul volumului a fost o surpriză pe care am trăit-o cu uimire, fără să împlinesc potenţialul momentului respectiv.
Aşteptările mele erau legate de receptarea volumului, atât. Ca şi când eu, ca autor, nu mai aveam nicio altă treaba de făcut, doar să citesc cu emoţie feedback-ul pe care îl primesc de la cititori şi de la critica literară, sperând că mesajul meu are claritatea şi puterea necesară încât să-şi facă singur treaba.
Pentru mine, scrisul a fost şi este o formă de comunicare complementară celei cotidiene. Scriu pentru că am nevoie şi nu sufăr dacă nu scriu, pentru că nu este o nevoie constantă, ci episodică. La momentul debutului aveam o meserie care se baza pe scris, de aceea nu am văzut debutul și nici cronicile pozitive ca pe o oportunitate sau ca pe o încurajare pentru a construi o carieră din scris.
Dar debutul este pentru autor ocazia potrivită să primească un feedback la mesajul pe care îl transmite, să-l orienteze şi să-l motiveze. Cred că este important cum începi acest drum, pentru că „prima impresie contează” este valabilă şi aici. I-aş sfătui pe autorii aflaţi la debut să se implice în promovare, să fie activi în comunitatea lor de cititori şi să-şi pună întrebarea dacă vor ca scrisul să le devină meserie.
Un debut strălucitor poate pune presiune pe autor, poate fi copleşitor. Şi poate veni cu o atenţie şi o curiozitate din partea „publicului”, pe care autorul să nu ştie cum să le gestioneze. Eu am trecut prin aceste lucruri aşa cum au venit, nu le-am filtrat, nu le-am metabolizat, dar cumva s-au aşezat de la sine şi rezultatul a fost satisfăcător.
Dar regret o senzaţie pe care am avut-o constant în perioada aceea, deşi mă bucuram de modul în care era receptat volumul. Senzația de disconfort era permanentă, o nelinişte bazală pe care nu prea ştiam cum să o interpretez. Mă simţeam de parcă aş fi făcut o prostie care urma să îşi arate consecinţele, ceva de la care aş fi putut foarte bine să mă abţin.
Caraghios a fost că atunci când am câştigat premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut, lucram la o agenţie de ştiri, în domeniul sănătății, fără nicio legatură cu partea artistică, şi mă gândeam cu groază că şefii mei ar putea afla de volum. M-am învoit pentru două ore să merg la premiere. M-am întâlnit acolo cu colega mea, reporter pe cultură şi cu fotograful agenţiei. Când m-am întors în redacţie am vazut ştire pe fluxul agenţiei cu numele meu în titlu şi poze de la eveniment. Treaba asta m-a paralizat. Dar nimeni în afară de cei doi, prezenți fizic la premiere, nu şi-au dat seama că este vorba despre mine, sau cu toţii au înţeles că păstrez poezia pentru alt registru al existenţei şi niciodată nu au adus acest lucru în discuţie. Acela a fost momentul după care m-am liniştit.
Acum ştiu că mă simţeam aşa pentru că poezia te pune în faţa tuturor în ipostaza ta cea mai vulnerabilă. Mă simţeam inconfortabil, strict din acest motiv.
Ce i-aş spune Liviei de la debut? Critici ar fi destule, dar te-ai descurcat minunat!
DLITE – 8 FEBRUARIE 2021
„ Nu stiu ce virsta aveam cind am inceput sa ma uit la „Teleenciclopedia”, dar mi se pare ca povestea a inceput de cind ma stiu eu ca telespectator. Cel mai mult imi placeau rubricile despre animale, plante si zone geografice. In general, in copilarie eram fascinata de plante si animale. Mai mult, descoperisem prin casa un Atlas Botanic, din care n-am mai scos nasul pina prin clasa a doua, cind am invatat sa citesc si l-am parcurs de mai multe, ori din scoarta-n scoarta.
E drept ca tata imi era in tot timpul acesta consultant stiintific si facea ca fiecare informatie de acolo sa-mi devina accesibila. Departe de a fi un semn de precocitate, fascinatia mea pentru Atlasul Botanic se datora in mare parte „Teleenciclopediei”. Si primele litere de tipar pe care le-am invatat au fost astea din genericul emisiunii. Pe linga faptul ca „Teleenciclopedia” este un nume lung, avea si generic pe masura. Foarte enervant iarna, cind ma plictiseam prin casa si voiam sa inceapa mai repede. Vara insa, imi convenea de minune. Aveam timp sa vin de prin curte, sa ma spal cit de cit si sa ma asez cumite in fata televizorului, inainte ca emisiunea sa inceapa.
Poate ca fara „Teleenciclopedia” nu as fi acum un fan al filmelor documentare si nici nu as fi trait boemia Sibiului in timpul Festivalului de Film Documentar Astrafilm. Nici nu m-as fi lovit de primul job din viata mea pe care nu l-am obtinut, cel de redactor la editia romaneasca a revistei „Geo Magazine”, unde mi s-a spus ca nu se cauta jurnalisti, ci geografi sau geologi.
Nu stiu daca acum as mai avea rabdare sa ma uit la „Teleencilopedia”, in general nu am rabdare sa ma uit la televizor, dar cel putin o data pe luna intru pe www.howstuffworks.com, unde ramin mai mult de o ora, probabil dintr-o dependenta subtila, creata in copilarie, pentru informatia stiintifica prezentata prietenos.”
Suplimentul de cultură, ianuarie 2007
